Ce fel de oameni sunt cei care jelesc an de an morții din ’89, care-i plâng din adâncul sufletului, care le urăsc profund călăii, fie ei morți sau în viață, care suferă zilnic la fiecare manifestare a realității ce colcăie de necinste, impostură, corupție, incultură, sfidare, lipsă de educație și de cele mai rudimentare urme de bun simț, dar votează de 30 de ani călăi și le acceptă, umili, fără să riposteze, toate scârboșeniile?
Mulți invocă una-ntr-una dreptul la demnitate.
Păi, ca să invoci acest drept, atunci când pretinzi că cineva îți lezează demnitatea, întâi trebui să o fi deținut. Și asta depinde de tine. Ce nu ai, nu poate fi lezat.
Românii n-au nevoie de „prima casă”, „prima mașină”, „primul concediu”, ci de programul național „PRIMA OGLINDĂ”.
Și abia când fiecare din noi va putea privi în oglindă fără să trebuiască să adauge evaluării proprii vreun „da, dar” sau „eh, da alții parcă nu?”, sau „de ce nu, dacă merge și-așa?”, atunci nu vom mai fi falși când ne plângem eroii din ’89 și abia atunci vom avea dreptul să afirmăm că le cinstim memoria.
Pentru că cinstirea memoriei nu se face cu vorbe și act festiv, se face prin fiecare suflare, până la capătul zilelor.
Când fiecăruia ne va pătrunde-n ADN că jertfa lor a fost, concret, pentru fiecare din noi, contemporani sau din generațiile următoare, atunci vom fi și un neam demn. Atunci vom fi sănătoși.